Ce sunt Întunericul și Lumina?
Vorbim din ce în ce mai des și mai mult despre Întuneric și Lumină, dar există, oare, o înțelegere și definiție unanim și general valabile a acestor două concepte?
În materialul de astăzi, mă rezum la propria definiție și, implicit, voi prezenta propriile concluzii și experiențe personale.
Din punctul meu de vedere, Întunericul este acea parte din noi în care trăim emoția așa-zis negativă, pe care ori o ascundem bine (sau cel puțin așa credem noi) în spatele unor măști, ori o trântim în mod dur, răstit, acid și veninos în fața celorlalți, mai ales, de cele mai multe ori, a celor dragi.
Întunericul este freamătul interior de gânduri care ne obosesc, ne seacă de energie și ne sug vlaga. Și secătuirea de energie este cu atât mai mare cu cât ne străduim să ascundem la exterior freamătul interior. Este zgomotul din ce în ce mai asurzitor al gândurilor că nu suntem suficient de buni, suficient de frumoși, că nu merităm bucurie, iubire, că suntem fraieri să fim buni și să iubim. Întunericul este o înmulțire accelerată și virusată a tuturor rănilor nevindecate din copilărie, a fricilor de bătaie și de abuzuri. Întunericul este suma acelor dorințe de a încheia socotelile cu viața, pentru că nu merită trăită, că nu este altceva decât durere, suma dorințelor de răzbunare, de neputință, furie, tristețe, nedreptate și clocotesc toate până-n măduva oaselor, cu o fierbințeală care arde trupul și-mpietrește inima. Întunericul este ușurința cu care putem deveni orice: nebun, sinucigaș, depresiv, criminal, o altă etichetă pe lista unui clinician sau o altă boală în portofoliul unui psihiatru. Întunericul este atunci când nu mai ai putința să mai vezi ceva frumos în lumea asta și nu mai ai nicio speranță pentru omenire, pentru că, oricum, te-au dezamăgit toți. Încă de când erai copil, când te făceau să te simți atât de neimportant și de neiubit, de nedorit și insignifiant. Și rămâi într-un iad propriu arzător.
Vorbim din ce în ce mai des și mai mult despre Întuneric și Lumină, dar există, oare, o înțelegere și definiție unanim și general valabile a acestor două concepte?
În materialul de astăzi, mă rezum la propria definiție și, implicit, voi prezenta propriile concluzii și experiențe personale.
Din punctul meu de vedere, Întunericul este acea parte din noi în care trăim emoția așa-zis negativă, pe care ori o ascundem bine (sau cel puțin așa credem noi) în spatele unor măști, ori o trântim în mod dur, răstit, acid și veninos în fața celorlalți, mai ales, de cele mai multe ori, a celor dragi.
Întunericul este freamătul interior de gânduri care ne obosesc, ne seacă de energie și ne sug vlaga. Și secătuirea de energie este cu atât mai mare cu cât ne străduim să ascundem la exterior freamătul interior. Este zgomotul din ce în ce mai asurzitor al gândurilor că nu suntem suficient de buni, suficient de frumoși, că nu merităm bucurie, iubire, că suntem fraieri să fim buni și să iubim. Întunericul este o înmulțire accelerată și virusată a tuturor rănilor nevindecate din copilărie, a fricilor de bătaie și de abuzuri. Întunericul este suma acelor dorințe de a încheia socotelile cu viața, pentru că nu merită trăită, că nu este altceva decât durere, suma dorințelor de răzbunare, de neputință, furie, tristețe, nedreptate și clocotesc toate până-n măduva oaselor, cu o fierbințeală care arde trupul și-mpietrește inima. Întunericul este ușurința cu care putem deveni orice: nebun, sinucigaș, depresiv, criminal, o altă etichetă pe lista unui clinician sau o altă boală în portofoliul unui psihiatru. Întunericul este atunci când nu mai ai putința să mai vezi ceva frumos în lumea asta și nu mai ai nicio speranță pentru omenire, pentru că, oricum, te-au dezamăgit toți. Încă de când erai copil, când te făceau să te simți atât de neimportant și de neiubit, de nedorit și insignifiant. Și rămâi într-un iad propriu arzător.
Întunericul
Și cu cât încerci să fii mai luminos în afară, pentru că te gândești să nu-i încarci și pe alții cu-ntunericul tău, pentru că-ți este teamă să nu fii judecat, îngenuncheat din nou, nimicit și terfelit, cu atât crește întunericul pe interior, pentru că, frica, frica este-atât de mare și te sugrumă noaptea-n somn, apoi se rostogolește ca-ntr-un bulgăre de zăpadă mocirloasă - din mocirla în care te zbați să rămâi cu capul la suprafață și prin care înoți anevoios - pornit din vârf și se mărește, se mărește, iar tu nici nu mai realizezi că frica este rădăcina existenței tale, și acest bulgăre se rostogolește accelerându-și picajul, până când, la un moment dat, te izbește. Te izbește-atât de tare, încât rămâi năucit de povara care-ncepe să te-apese și să te năucească, glonțul nebuniei trecându-ți înspăimântător de aproape... sau poate chiar te-a atins și n-ai știut.
Și cu cât încerci să fii mai luminos în afară, pentru că te gândești să nu-i încarci și pe alții cu-ntunericul tău, pentru că-ți este teamă să nu fii judecat, îngenuncheat din nou, nimicit și terfelit, cu atât crește întunericul pe interior, pentru că, frica, frica este-atât de mare și te sugrumă noaptea-n somn, apoi se rostogolește ca-ntr-un bulgăre de zăpadă mocirloasă - din mocirla în care te zbați să rămâi cu capul la suprafață și prin care înoți anevoios - pornit din vârf și se mărește, se mărește, iar tu nici nu mai realizezi că frica este rădăcina existenței tale, și acest bulgăre se rostogolește accelerându-și picajul, până când, la un moment dat, te izbește. Te izbește-atât de tare, încât rămâi năucit de povara care-ncepe să te-apese și să te năucească, glonțul nebuniei trecându-ți înspăimântător de aproape... sau poate chiar te-a atins și n-ai știut.
Lumina
În acest moment, singurul lucru pe care-l mai poți face, este să stai cu tine. Să jelești, să lovești perna pe care ai vărsat lacrimi toată noaptea, să golești din tine tot răul adunat, întrebându-te dacă asta este viața pe care ai visat să o trăiești. Să-ți acorzi timp, să analizezi tiparele familiei tale, de la strămoșii pe care i-ai cunoscut, până la frați, surori și mătuși. Să le observi pe acelea pe care și tu le-ai preluat și repetat, înțelegând că tu nu ești rudele tale și tu poți face altceva. Să stai zile-n șir, săptămâni poate chiar, să-ți spui că meriți mai mult, până începi să te convingi. Să te privești în oglindă și să te întrebi cine ești și care este normalul. Dar caută normalul tău și definește-l cu claritate. În acel moment, oglinda-ți va reflecta omul care reprezintă normalul tău și vei înțelege că nu ești omul urât care credeai, ci ești un om frumos și plin de viață. Vei înțelege rădăcinile fricilor știind că tu poți să le schimbi acum. Îți vei promite să mergi în altă direcție decât ai făcut-o până acum, pentru că ai înțeles unde te-au adus tiparele repetate. Vei îngenunchea, cu istoveală, căci neputința, tristețea, furia pe care tocmai ai permis să le scoți din sistem, te-au epuizat. Și din genunchi, de-acolo, vei ști să spui „Mulțumesc pentru tot răul, ca să văd cât de binecuvântat sunt!”, pentru că ai înțeles că tristețea e pe aceeași linie cu bucuria, ura cu iubirea, furia cu pasiunea. Ai înțeles că este vorba de o alegere și că vei ști să le trăiești, pentru că le-ai cunoscut opusul cu atât de multă intensitate. Acum contează ce faci și cât vei persevera, conștient fiind că ele nu se vor șterge peste noapte.
În acest moment, singurul lucru pe care-l mai poți face, este să stai cu tine. Să jelești, să lovești perna pe care ai vărsat lacrimi toată noaptea, să golești din tine tot răul adunat, întrebându-te dacă asta este viața pe care ai visat să o trăiești. Să-ți acorzi timp, să analizezi tiparele familiei tale, de la strămoșii pe care i-ai cunoscut, până la frați, surori și mătuși. Să le observi pe acelea pe care și tu le-ai preluat și repetat, înțelegând că tu nu ești rudele tale și tu poți face altceva. Să stai zile-n șir, săptămâni poate chiar, să-ți spui că meriți mai mult, până începi să te convingi. Să te privești în oglindă și să te întrebi cine ești și care este normalul. Dar caută normalul tău și definește-l cu claritate. În acel moment, oglinda-ți va reflecta omul care reprezintă normalul tău și vei înțelege că nu ești omul urât care credeai, ci ești un om frumos și plin de viață. Vei înțelege rădăcinile fricilor știind că tu poți să le schimbi acum. Îți vei promite să mergi în altă direcție decât ai făcut-o până acum, pentru că ai înțeles unde te-au adus tiparele repetate. Vei îngenunchea, cu istoveală, căci neputința, tristețea, furia pe care tocmai ai permis să le scoți din sistem, te-au epuizat. Și din genunchi, de-acolo, vei ști să spui „Mulțumesc pentru tot răul, ca să văd cât de binecuvântat sunt!”, pentru că ai înțeles că tristețea e pe aceeași linie cu bucuria, ura cu iubirea, furia cu pasiunea. Ai înțeles că este vorba de o alegere și că vei ști să le trăiești, pentru că le-ai cunoscut opusul cu atât de multă intensitate. Acum contează ce faci și cât vei persevera, conștient fiind că ele nu se vor șterge peste noapte.
Și începi un drum nou, descoperindu-ți resurse noi, îmbrățișând curajul pe care nu ți-l recunoșteai înainte și te uitai peste umăr, pentru că negai că ai fi tu acela. Și frumusețea. Și emoțiile. Și tandrețea. Și iertarea. Fugeai de atât de multe până acum, de teamă să nu fii considerat prea soft. Și afli de NLP. Și NLP-ul vine ca o baghetă magică să te-ajute să continui această reprogramare interioară, această devirusare. Și realizezi că NLP-ul este, de fapt, chiar acest lucru: o parte din noi. Dar nu știm încă. Uneori te gândești că-l știai de mult. Uneori te gândești că poți fi chiar unul dintre acei oameni de succes pe care fondatorii NLP îi studiau. Și asta pentru că tot ce ne ajută NLP-ul să descoperim, exista deja în noi și pentru că uităm de multe ori că succesul nu este doar cel financiar. Succesul mai este să te și vindeci. Să înțelegi și să te înțelegi la nivel profund, să permiți să cotrobăi prin cotloanele subconștientului. Exista deja curajul în mine. Exista deja veselia. Exista deja creativitatea. Și fiecare dintre noi are puterea de a se transforma și de a deveni o versiune mereu mai bună a sa. Pentru sie-și în primul rând și apoi pentru întreg sistemul din care face parte. Fiecare dintre noi este un infinit micro-Univers de potențial nedescoperit.
Îmbrățișează-ți întunericul cu dragoste și înțelege-l, fii blând cu el și cu tine, cu cei care te-au rănit și îi vei fi înțeles și pe ei. Și, așa cum spunem și în NLP, punând pata oarbă în Arenă, îți vei fi atins minunatul potențial pentru care ai fost creat! Pentru că, prin NLP, îți atingi magia interioară și devii propriu-ți alchimist.
Îmbrățișează-ți întunericul cu dragoste și înțelege-l, fii blând cu el și cu tine, cu cei care te-au rănit și îi vei fi înțeles și pe ei. Și, așa cum spunem și în NLP, punând pata oarbă în Arenă, îți vei fi atins minunatul potențial pentru care ai fost creat! Pentru că, prin NLP, îți atingi magia interioară și devii propriu-ți alchimist.
Articol realizat de Laura Maria Cojocaru, Trainer INLPSI