RICHARD ERSKINE (SUA)
formator și supervizor internațional în psihoterapia integrativă, „PĂRINTELE” PSIHOTERAPIEI INTEGRATIVE
În anul 1972, în calitatea sa de Profesor Universitar la Universitatea din Illinois, Dr. Richard G. Erskine, a elaborat primele concepte ale Psihoterapiei integrative. Până în anul 1976, a înființat la New York Institutul de Psihoterapie Integrativă, unde este Director Formator și psiholog clinician cu o experiență de 40 de ani în practica clinică și predarea psihoterapiei. Împreună cu membri ai Seminarelor de Dezvoltare Profesională, a continuat dezvoltarea, cercetarea și rafinarea unei psihoterapii relaționale și integrative. Este licențiat ca Psihoanalist, este analist tranzacțional autorizat, terapeut Gestalt recunoscut la nivel internațional și Psihoterapeut certificat de grup. Este autorul a cinci cărți și a numeroase articole în domeniul psihoterapiei.
De asemenea, s-a specializat în tratarea copiilor cu tulburări severe, în conducerea unei comunități terapeutice într-un penitenciar cu regim de maximă siguranță, și a practicat psihoterapia, concentrându-se pe tratarea obsesiilor, disocierii și tulburărilor schizoide.
Din 2001, Richard Erskine este președintele Asociației Internaționale de Psihoterapie Integrativă. În anul 2012, a fost tradusă prima carte a lui Richard Erskine „Psihoterapia integrativă practică” la editura Asociației de Psihoterapie Integrativă. Din anul 2012, acesta este numit președinte de onoare al Asociației de Psihoterapie Integrativă din România.
Ce este psihoterapia integrativă?
Psihoterapia integrativă este o formă de terapie care integrează mai multe aspecte, constând în integrarea unor elemente de la diferite școli de psihoterapie, cu scopul de a trata clientul. Combină diferite forme de psihoterapie și diferitele instrumente pe care fiecare dintre acestea le oferă clientului. Ideea principală din spatele psihoterapiei integrative este că fiecare persoană este unică, și ceea ce funcționează perfect pentru o anumită persoană, nu este neapărat necesar să funcționeze și pentru altele. Prin urmare, un terapeut integrativ lucrează pentru a crea un program de terapie adecvat nevoilor și problemelor fiecărui individ în parte. De asemenea, este o psihoterapie care vine în ajutorul persoanei în mod adecvat și eficient la nivel afectiv, comportamental, cognitiv și psihologic de funcționare, abordând totodată și aspectul spiritual al vieții.
Termenul „integrativ” al psihoterapiei integrative capătă astfel mai multe definiții: procesul de integrare a personalității ținând cont de aspectele respinse, neconștientizate sau nerezolvate ale sinelui și integrându-le ca parte a unei personalități coezive (un Sine coeziv), reducând așadar nevoia de folosire a mecanismelor de apărare care inhibă spontaneitatea și reangajarea în lumea înconjurătoare prin contact deplin. Prin urmare, este procesul de creare a întregului. Prin integrare, oamenii au posibilitatea de a se confrunta cu fiecare moment cu deschidere și noutate, fără a proteja o opinie, poziție, atitudine sau așteptare prestabilită sau preexistentă. De asemenea, se referă la procesul de integrare a personalității. Clientul este ajutat să devină conștient și să asimileze conținuturile stărilor Eului său, fragmentate si fixate, într-un Eu neopsihic integrat, în vederea unei dezvoltări de sine care să reducă nevoia de recurgere la mecanismele de apărare și la scenariul de viață și care să propună o reangajare în viață, în relațiile sociale și într-o viață plină de contact. Acest proces presupune crearea unui întreg: să faci în așa fel încât aspectele Eu-lui pierdute, inconștiente și nerezolvate, să facă parte dintr-un Sine coeziv. (Erskine & Trautmann, 1993), ajutând astfel clientul să funcționeze la cele mai bune niveluri în toate domeniile vieții – mintal, emoțional și fizic.
Obiectivul psihoterapiei integrative este acela de a uni sistemele afectiv, cognitiv, comportamental și fiziologic într-o persoană, pentru ca persoana să fie conștientă de aspectele sociale și transpersonale ale sistemelor din mediul său. Așadar, psihoterapia integrativă facilitează întregirea, astfel încât calitatea persoanei de a fi și de a funcționa în spațiile intra-psihic, interpersonal și sociopolitic să fie crescută la maxim, luând în considerare limitele personale și constrângerile externe ale fiecărei persoane în parte.
În acest cadru, se recunoaște faptul că integrarea este un proces la care înșiși terapeuții trebuie să se angajeze și, deși este esențială atenția asupra dezvoltării personale la terapeut, acesta trebuie să dea dovadă totodată și de angajament pentru respectarea cunoștințelor în domeniul psihoterapiei și în domeniile conexe, existând o obligație etică specială impusă psihoterapeuților integrativi de a comunica cu colegi care au diverse alte orientări, pentru a fi la curent cu evoluțiile care au loc în acest domeniu.
Un număr din ce în ce mai mare de specialiști în domeniu aplică psihoterapia integrativă, fiind folosită ca formă de intervenție individuală, de grup și în grup. Specialiștii în domeniu aplică elemente din diferite teorii psihoterapeutice, iar una dintre ideile esențiale ale psihoterapiei integrative constă în faptul că toate formele de terapie sunt eficiente, fiind aplicate în funcție de nevoile fiecărui client, pentru dezvoltarea umană și tratament, rezultatul vizat fiind însănătoșirea acestuia.
Așadar, putem spune că psihoterapia integrativă pune accentul pe asigurarea unui mediu potrivit, unde creșterea și vindecarea clientului să poată avea loc într-un spațiu intersubiectiv, creat atât de către client, cât și de către terapeut.
Relația psihoterapeutică
Relația client-terapeut este ea însăși un aspect crucial al acestei terapii. Terapeutul integrativ se angajează să facă parte din procesul clientului de explorare și evoluție internă. Acesta este susținător și nu judecă, ascultă cu o minte deschisă și prezentă, considerându-l pe client egalul său. Terapeutul orientează și folosește propriul Sine în așa fel încât să stimuleze, în client, procesul care constă în dezvoltarea și integrarea contactului, în satisfacerea nevoilor relaționale (Erskine, 1982a). Așadar, terapeutul are sarcina de a crea o atmosferă plăcută şi confortabilă, să manifeste empatie şi să identifice un echilibru în comunicarea feedback-ului care să reflecte verbal şi corporal perceperea stării clientului. De asemenea, terapeutul trebuie să fie răbdător, să nu se grăbească, să nu întrerupă clientul, să nu eticheteze şi să îşi ofere libertatea de a reflecta şi analiza atunci când tăcerea permite acest lucru; să fie amabil şi pregătit să accepte clientul care se află în faţa sa, aşa cum este el şi, în cazul în care fizionomia, defectele fizice, gesturile sau relatarea clientului pot frapa, să se manifeste în spiritul acceptării şi înţelegerii.
Senzaţia unui client că ar fi controlat sau manipulat poate să activeze mecanisme de rezistenţă şi apărare, iar relaţia terapeutică riscă să intre astfel într-un colaps. O comunicare deschisă, căreia terapeutul îi stabilește bazele, poate decongestiona situaţia prin identificarea şi punerea în discuţie a motivelor care au generat blocajul terapeutic.
Sunt cazuri în care clientul vine cu diagnostice şi soluţii deja stabilite și create, iar principala preocupare a acestuia este să obțină acordul terapeutului în legătură cu planul său. Psihoterapeutul are sarcina să îl asculte. Clientul are întotdeauna soluţiile, terapeutul trebuie doar să îl ajute să le formuleze şi să le aplice.
Unul dintre obiectivele semnificative ale psihoterapiei integrative este de a folosi relația terapeut – client ca o capacitatea de a crea contacte în prezent, ca o cale de a accesa relații satisfăcătoare cu cei din jur și, astfel, rezultatul final să fie un sentiment de sine deplin și unificat, adică un Sine coeziv.
Realizare articol: Laura Maria Cojocaru, Trainer INLPSI